31 august 2026 ar fi trebuit să fie ziua în care România trăgea linie după uriașa șansă numită PNRR. În Sănătate, linia arată însă ca un certificat al neputinței politice: am pornit cu 2,45 miliarde de euro și am ajuns la puțin peste un miliard. Am promis cel puțin 25 de spitale sau unități sanitare noi și am rămas cu opt proiecte. Cu trei zile înainte de final, Ministerul Sănătății se lăuda însă triumfal cu o „absorbție de 91%”. Sigur că da. Dacă tai suficient de mult din buget, la un moment dat orice eșec poate fi transformat într-un procent frumos.
Pe 28 august, Ministerul Sănătății anunța solemn că a ajuns la o rată de absorbție de 91% din fondurile PNRR. Comunicatul suna ca un marș al victoriei administrative. Pe 31 august, în ultima zi a programului, Ilie Bolojan a spus partea pe care comunicatul ministerului o ascundea elegant sub covor: Sănătatea a început PNRR cu peste două miliarde de euro și, după reduceri succesive, a rămas cu puțin peste un miliard. Tot Bolojan a recunoscut că au existat „ani pierduți” și că de la 19 proiecte spitalicești rămase după reașezarea PNRR din 2023 s-a ajuns la numai opt.
Asta este România administrativă în toată splendoarea ei.
Mai întâi micșorăm ținta. Apoi micșorăm bugetul. Apoi scoatem proiectele pe care nu suntem în stare să le terminăm. După care calculăm procentul doar din ceea ce ne-a mai rămas și ieșim la televizor să anunțăm succesul.
Genial.
Cum faci 91% din aproximativ 40%
Componenta de Sănătate din PNRR a pornit cu un buget de aproximativ 2,45 miliarde de euro. Acolo erau spitale, cabinete de medicină de familie, centre comunitare, ambulatorii, planificare familială, combaterea infecțiilor nosocomiale și alte investiții de care România avea o nevoie disperată.
La final, premierul vorbește despre „puțin peste un miliard de euro”.
Să facem un calcul pe care îl poate înțelege oricine.
Dacă ai pornit de la 2,45 miliarde de euro, ai redus bugetul până spre un miliard și apoi ai absorbit 91% din acel buget redus, raportarea la anvelopa financiară inițială nu mai arată deloc a 91%. Ca ordin de mărime, vorbim de aproximativ 40-45% din ambiția financiară inițială.
Nu este o rată contabilă oficială alternativă. Este pur și simplu fotografia realității pe care procentul triumfalist o ascunde.
Este ca și cum ai spune în ianuarie că vei construi zece case. În vară vezi că nu ești în stare, modifici programul și spui că mai construiești cinci. La sfârșit termini patru și jumătate și anunți mândru:
„Am realizat 90% din program!”
Da. Din programul pe care tot tu l-ai tăiat la jumătate.
Asta ni se vinde acum drept performanță.
Banii poate nu i-a pierdut România. Dar Sănătatea i-a pierdut
Ilie Bolojan a ținut să precizeze că banii scoși din Sănătate nu au dispărut pur și simplu, ci au fost duși către alte domenii unde puteau fi utilizați.
Foarte bine.
Din punct de vedere contabil, România poate că nu i-a pierdut.
Dar Sănătatea i-a pierdut.
Pacientul care stă într-un spital construit în anii ’60 nu se internează într-un tabel Excel consolidat al Guvernului.
Medicul care operează într-un corp vechi nu tratează bolnavul într-o „realocare financiară”.
Femeia care nu are acces decent la servicii de sănătate reproductivă nu poate folosi faptul că banii au fost „consumați în altă parte”.
Pentru sistemul sanitar românesc, peste un miliard de euro care au plecat din componenta inițială reprezintă o oportunitate ratată.
Punct.
De la minimum 25 de spitale la opt proiecte
În 2022, Ministerul Sănătății anunța că PNRR va finanța construirea și dotarea a minimum 25 de spitale sau unități spitalicești noi, dintr-o listă de 49 de obiective. Pentru infrastructura spitalicească erau prevăzute peste 1,7 miliarde de euro.
Au urmat liste, selecții, reevaluări, renegocieri, tăieri și mutări.
La un moment dat au fost selectate 27 de proiecte. După renegocierea din 2023 au rămas 19. La finalul PNRR am ajuns la opt.
Și atenție la cuvântul „spitale”.
Pentru că românului i s-a vorbit ani întregi despre spitale noi. În realitate, printre cele opt investiții finanțate prin PNRR se găsesc un pavilion de politraumă la Craiova, un pavilion nou la Spitalul Militar din Sibiu, un centru cardiovascular la Târgu Mureș, Centrul Zerlendi, o extindere cu un corp nou la Cluj, un corp pentru mamă și copil la Constanța și modernizări la alte unități.
În aprilie 2026, dintre cele opt proiecte PNRR, Spitalul Județean Bistrița era singurul prezentat drept spital județean nou deja dat în folosință. Restul listei cuprindea în bună măsură pavilioane, centre, extinderi sau modernizări.
Nu spun că aceste investiții nu sunt importante. Sunt extrem de importante.
Spun doar să nu mai numim zece lucruri diferite cu același cuvânt doar pentru ca bilanțul politic să sune mai bine.
Un pavilion nu este un spital județean nou.
Un centru nu este un spital județean nou.
O extindere nu este un spital județean nou.
Românii înțeleg diferența.
Până și planificarea familială arată boala sistemului
PNRR prevedea dotarea sau renovarea a 119 cabinete de planificare familială, cu un buget de zece milioane de euro.
Și aici trebuie să fim exacți. Nu ar fi corect să afirmăm că absolut niciun cabinet nu a fost modernizat. Există proiecte care și-au anunțat finalizarea, inclusiv cel al Institutului Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului.
Dar performanța trebuia judecată după obiectivul național: 119 cabinete și o rețea funcțională.
Faptul că în august 2026, chiar în luna închiderii PNRR, era încă în consultare un apel prin Programul Sănătate destinat creșterii capacității serviciilor de sănătate a reproducerii, inclusiv cabinetelor reabilitate și dotate prin PNRR, spune multe despre felul în care România a alergat după propriile întârzieri.
Ani întregi pentru proceduri.
Prelungiri.
Instrucțiuni.
Ghiduri.
Achiziții.
Contestații.
Clarificări.
Și, invariabil, la final: „nu mai este timp”.
Europa ne-a dat bani. Noi am inventat hârtii cu care să-i împiedicăm să ajungă la pacient.
Sibiul, fotografia perfectă a războiului PSD-PNL
Iar dacă cineva vrea să vadă cum poate politica să îngroape un proiect sanitar, nu trebuie să plece departe.
Să se uite la Sibiu.
Noul Spital Județean de Urgență Sibiu a fost unul dintre proiectele mari luate în calcul pentru PNRR. În decembrie 2022, proiectul a rămas în afara finanțării după criteriile stabilite de Ministerul Sănătății condus atunci de Alexandru Rafila, PSD, inclusiv limitarea valorii maxime eligibile.
De partea cealaltă, PNL a transformat proiectul ani la rând într-un subiect de promisiuni politice. Au existat anunțuri, asigurări, variante de finanțare și declarații că spitalul se va face.
Rezultatul?
Suntem în 2026 și marele spital județean civil al Sibiului tot nu se construiește.
În februarie anul acesta, o întâlnire convocată tocmai pentru găsirea unei soluții de finanțare s-a transformat într-un schimb de acuzații între PSD și PNL. Din nou. Trei parlamentari din nouă au venit. S-au scos documente. S-au împărțit vinovății. S-au aruncat acuzații. Plan concret de finanțare? Niciunul.
Aceasta este, în miniatură, România PNRR.
PSD spune că PNL a greșit.
PNL spune că PSD a sabotat.
PSD răspunde că PNL a politizat.
PNL spune că PSD a blocat.
Și în timp ce ei își dau cu dosarele politice în cap, spitalul nu există.
Atenție, pentru că în lista finală PNRR apare totuși Sibiul: a fost realizat pavilionul nou de politraumă al Spitalului Militar. Este o investiție reală și necesară. Dar nu trebuie confundată cu Noul Spital Clinic Județean de Urgență pe care județul îl așteaptă.
PSD și PNL: adversari dimineața, parteneri la prânz
Aici ajungem la adevărata problemă.
Nu PNRR-ul.
Nu Bruxelles-ul.
Nu constructorii.
Nu regulamentele europene.
Ci felul în care cele două mari partide ale puterii românești și-au consumat energia în războaie politice în timp ce, paradoxal, au guvernat împreună ani întregi.
PSD și PNL se ceartă de parcă ar reprezenta două Românii incompatibile.
După care intră împreună în ședința de Guvern.
Își împart ministerele.
Își votează bugetele.
Își numesc oamenii.
Își negociază funcțiile.
Apoi ies din clădire și ne explică din nou cât de rău este celălalt.
Au făcut-o în USL.
Au făcut-o din nou în coalițiile începute în 2021.
Au condus împreună ani esențiali pentru implementarea PNRR.
De aceea este ridicol ca astăzi fiecare să arate exclusiv spre celălalt.
La 31 august 2026 nu mai există scuza „ceilalți au fost la putere”.
Ați fost împreună la putere.
Ați avut banii.
Ați avut ministerele.
Ați avut majoritățile.
Ați avut Comisia Europeană dispusă să finanțeze modernizarea.
Ați avut proiecte.
Ați avut cinci ani.
Ce nu ați avut?
Capacitatea de a pune interesul public înaintea războiului vostru politic.
Și parcă am mai văzut filmul acesta
Există o paralelă istorică pe care România ar face bine să nu o trateze cu superioritate.
În perioada interbelică, PNL și Partidul Național-Țărănesc au fost principalele partide democratice de guvernământ. S-au confruntat dur, au cunoscut disidențe și fragmentări și au alternat la putere într-o societate lovită de criză economică, tensiuni sociale, radicalizare și o profundă erodare a încrederii în clasa politică.
Să nu falsificăm istoria: România anului 2026 nu este România anului 1937. Avem Uniunea Europeană, NATO, alte instituții, alte garanții democratice și un context incomparabil.
Dar mecanismul politic merită observat.
Când partidele mari petrec ani întregi luptându-se între ele și guvernând în același timp împreună, cetățeanul ajunge să nu mai creadă pe nimeni.
Când discursul public spune una și realitatea spune alta, oamenii încep să creadă că întreg sistemul îi minte.
Când promiți 25 și livrezi opt, apoi anunți 91%, nu consolidezi democrația.
O erodezi.
În 1937, niciun partid nu a mai reușit să obțină pragul de 40% necesar pentru prima electorală și o majoritate stabilă. Criza politică s-a adâncit, iar în februarie 1938 Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate regală și sistemul democratic interbelic s-a prăbușit. Cauzele au fost, desigur, mult mai complexe decât rivalitatea dintre două partide: criza economică, extremismul, jocurile regelui și contextul internațional au contat enorm.
Dar există o lecție pe care numai un inconștient ar refuza să o vadă:
democrațiile nu sunt distruse doar de cei care le atacă. Pot fi golite de credibilitate și de cei care le administrează prost.
31 august 2026: ziua în care procentul nu mai poate ascunde eșecul
PNRR trebuia să fie șansa unei generații.
Pentru Sănătate chiar putea să fie.
România are încă spitale în clădiri ridicate înainte ca medicii care lucrează astăzi în ele să se fi născut. Are secții înghesuite, circuite imposibile, infrastructură depășită și județe întregi care așteaptă spitale noi de decenii.
Și a venit Europa cu miliarde.
Nu cu promisiuni.
Cu bani.
Iar după cinci ani, noi discutăm despre cum am redus bugetul de la 2,45 miliarde la puțin peste un miliard și cât de extraordinar este că am absorbit 91% din ce am mai lăsat în el.
Nu.
Asta nu este performanță.
Este cosmetizarea unui eșec.
PNL și PSD pot să continue să se certe la televizor. Pot să-și arunce unul altuia Rafila, Ciucă, miniștri, ordonanțe, criterii, întârzieri și guverne. Pot scoate bibliorafturi întregi care demonstrează că vina este întotdeauna la celălalt.
Dar la final există o realitate care nu poate fi dată jos prin moțiune și nici modificată prin comunicat de presă:
banii pentru Sănătate au fost tăiați drastic, spitalele promise s-au împuținat, iar multe dintre proiectele care trebuiau să schimbe România au fost împinse spre alte finanțări pentru că timpul PNRR a fost irosit.
Și poate că adevăratul procent pe care ar trebui să-l anunțe Guvernul nu este 91%.
Poate ar trebui să ne spună ce procent din această uriașă șansă istorică a fost consumat de birocrație, întârziere, orgoliu, incompetență și război politic.
Acolo s-ar putea să fi atins, într-adevăr, aproape 100%.
